Povestea Viteazului Codruţ

A fost odată de mult, când purecul trăgea la plug şi umbla potcovit cu potcoave de aur, un împărat şi o împărăteasă. Împărăţia lor se întindea peste ţinuturile plugarilor, ale pădurenilor, ale mocanilor, ale piticilor şi a broaştelor ţestoase.

Împăratul Barbă Albastră şi soţia sa Măr Copt îşi doreau tare mult un copil. dădură sfoară în ţară despre dorinţa lor. Un bătrân din ţinuturile pădurenilor aduse la palat un boboc de floare şi zise împărătesei:

- Acest boboc de floare, este floarea dragostei. Am cules-o de pe stâncile munţilor. Pune-ţi acest boboc de floare lângă patul înălţimii voastre şi când bobocul se va deschide  veţi avea un fiu.

Şi aşa se întâmplă şi împărăteasa născu un băiat cu părul negru ca pana corbului şi ochi albaştrii ca cerul senin pe care l-au numit Codruţ.

Anii treceau şi copilul creştea într-o zi câţi cât într-o lună, deveni un voinic zdravăn, isteţ, harnic, viteaz şi neînfricat.

Dar, iată că asupra împărăţiei se abătu o mare nenorocire. La marginea de răsărit a împărăţiei, unde se întindea marea cea mare, apăruse din străfundurile ei o fiară care, cu suflarea ei rece îngheţa totul în cale. Ţinutul plugarilor şi al pădurenilor era acoperit cu un strat gros de zăpadă. Mocanii plecau în spatele munţilor pentru a-şi feri turmele de suflarea cea rece pe care au numit-o Crivăţ adică strigătul rece al fiarei.

Împăratul trimise armata să omoare fiara, dar soldaţii fură neputincioşi transformaţi în sloiuri de gheaţă muriră degeraţi.

Într-o zi veni la palat un bătrân mocan ce cobora din Ţara de Piatră de dincolo de munţi şi spuse împăratului:

- Fiara asta nu  poate fi înfrântă decât de Codruţ cu puterea ochilor săi şi cu ajutorul cerbului fermecat.

- Dar unde poate fi găsit cerbul fermecat? întrebă Codruţ care era de  faţă.

- Mergi în Ţinutul Piticilor Verzi şi ei îţi vor spune căci numai ei ştiu.

Codruţ se pregăti de drum. Încălţă cizmele din piele de căprioară, îşi puse la brâu paloşul bunicului său, luă traista cu merinde, încălecă pe calul său sur şi pomi către Soare Răsare. de cum ieşi pe poarta palatului simţi răcoarea vântului cel rece, suflarea fiarei ce venea dinspre răsărit.    Cojocul său din blană de urs şi căciula sa ţuguiată din piele de oaie îl ferea însă de frig. Merse ce merse pe drumul troienit de zăpadă şi când se apropie de dealurile acoperite de păduri întinse la hotarul Ţinutului Pădurenilor, lângă un fag bătrân, găsi o pasăre aproape moartă de frig. O luă şi o vârî în sân sub cojocul său de blană şi porni mai departe. Mergând el aşa la drum, auzi deodată pasărea vorbind:

 Om bun mulţumesc mult că m-ai salvat Viaţa. Când ajungi în pădurea cea deasă, rogu-te dă-mi drumul.  

Când Codruţ ajunse în pădurea cea deasă scoase pasărea din sân şi o puse în podul palmei, aşteptând să-şi ia zborul Pasărea grăi atunci:

- Smulge o pană din coada mea şi când vei avea nevoie flutură pana şi voi fi la tine cu tot neamul meu, căci eu sunt regina păsărilor şi te voi ajuta aşa cum m-ai ajutat şi tu.

Codruţ făcu precum îi spuse regina păsărilor şi când pasărea îşi luă zborul puse pana în buzunarul cojocului şi porni mai departe. Pe drum, intr-o poiană dădu peste o colibă.

Descălecă, priponi calul de un ciot şi aşezându-se să se odihnească, auzi un geamăt slab ce venea din colibă. Se duse la ea, împinse uşurel uşa şi intră înăuntru. Acolo, pe un pat de lemn zăcea o bătrână, acoperită cu o cergă, cu glasul stins, care-l rugă:

- De eşti om bun adu nişte vreascuri şi fă focul în vatră căci frigul mă doboară.

Codruţ dădu fuga în pădure, aduse un braţ de vreascuri şi făcu focul în vatră. Mai târziu când camera se încălzi destul de bine bătrâna coborî din pat şi zise flăcăului:

- Puterile m-au lăsat şi frigul acesta m-a prins fără lemne. Omătul e mare şi nu mai pot merge după vreascuri în pădure.

Codruţ luă o secure, se duse în pădure, doborî câţiva arbori, îi trase cu calul său în bătătura colibei, le sparse şi le făcu grămadă lângă colibă. Bătrâna pregăti o supă caldă cu crumpene şi pregăti de culcare lui Codruţ în camera de oaspeţi dimineaţă, Codruţ se duse din nou în pădure, mai aduse nişte copaci, îi tăie şi aşeză lemnele lângă colibă. Se duse apoi la izvor, îl curăţă de gheţuri şi deschise prin zăpadă o potecă de la aceasta la colibă. Îşi hrăni calul cu ovăz şi se pregăti de drum.

- Ai grijă, pădurea e mare, în pădure sunt fiare sălbatice şi ielele pădurii cutreieră noaptea desişurile. la această nucă şi la primejdie sparge-o. E o nucă fermecată, mi-a dat-o un bătrân om al pădurii. Poate îţi va fi de folos la nevoie.

Codruţ sărută mâna bătrânei, îi mulţumi şi urcându-se în şa porni la drum.

Merse ce merse şi se afundă tot mai mult în pădurea ce devenea tot mai întunecoasă. Mergând aşa pe cărările pădurii, îl prinse noaptea. Legă calul de un cleanţ,  căută un copac cu scorbură şi se vâră in ea să adoarmă. Codruţ căută un copac cu o scorbură şi se vâri în ea să doarmă. Nu apucă să aţipească că o haită de rupi începu să-i dea târcoale. Ieşi repede afară, trase paloşul şi păli pe primul lup care se apropie, dar haita era mare. Atunci Codruţ se gândi că nu-i va putea face faţă. Scoase nuca primită de la bătrână şi o sparse. Se făcu atunci un cerc de lumină în jurul locului unde adăsta cu calul său. Lupii speriaţi de lumină o rupseră la fugă. Codruţ se cucă în scorbura copacului şi adormi liniştit apărat de cercul de lumină care persistă până la ziuă. La răsăritul soarelui fu trezit de nechezatul calului care se bucura că lumina soarelui lua locul întunericului nopţii.

Codruţ încălecă şi porni din nou la drum. Pe la prânz zări într-o poiană la marginea unei ape o casă de gospodar, om al ţinutului pădurenilor. Acesta îl primi cu bucurie şi îl întrebă, de cum trecu pragul casei sale:

- Încotro prinţe o apucaşi aşa cu noaptea în cap. Codruţ îi povesti despre venirea bătrânului la curtea împărătească şi rostul călătoriei sale.

- Apoi, domnule dragă, spuse pădureanul,  se vede treaba că ne cunoscând tainele pădurii ai cam greşit drumul urcând spre soare apune şi nu spre soare răsare. Trebuie să urci spre ţara de piatră unde se găseşte ţinutul mocanilor. dar nu-i bai prinţe,  mâne dimineaţă o să-ţi dau o călăuză să te însoţească pe drumul cel bun.

 Pădureanul îl ospătă cu supă de cocoş de munte şi friptură de căprioară. Îl găzdui peste noapte şi a doua zi îi spuse:

- Sunt multe primejdii în pădure, trebuie să ocoleşti poiana ielelor, bârlogul urşilor şi Valea Lupilor. Fiul meu Pătruţ te va călăuzi să ajungi în Valea Cerbilor, unde drumul este sigur şi urcă spre ţinuturile mocanilor.

Codruţ mulţumi şi încălecând calul său sur fu gata de precare.

Pădureanul îi dădu în dar o ghioagă din lemn tare de corn, ghintuită cu cuie, să-i fie de folos în lupta cu fiarele.

Porni la drum în trap mărunt, urmându-l pe Pătruţ care călărea înainte pe un cal mărunt de munte. Trecuse de amiază când au ajuns în Valea Cerbilor. Codruţ mulţumi călăuzei sale şi după ce se despărţiră, o luă în sus către poienile mocanilor. Când tocmai se îngâna ziua cu noaptea, ieşind din pădure, la adăpostul unor stânci, descoperi o stână de oi.

Fu primit cu bucurie şi ospătat cu brânză şi lapte proaspăt, caş şi urdă cu mămăligă caldă.

Seara în jurul focului se strânseră mocanii să asculte ce le povesti prinţul, care le explică ce motiv îl adusese pe aceste meleaguri şi cum străbătu ţinutul pădurenilor.

Baciul cel bătrân, când Codruţ termină de povestit spuse:

- Şi noi am simţit suflarea rece a fiarei, de aceea ne-am retras aici în ţara de piatră, la adăpostul stâncilor, unde frigul nu este aşa puternic, dar iarba e puţină şi oile nu prea sunt hrănite. Trebuie să ucizi această fiară.

Rămase peste noapte la stâna mocanilor. A doua zi baciul cel bătrân îi înmână un fluier şi-i spuse:

- Acest fluier este păstrat de noi din moşi strămoşi, el  te apără de farmece şi poate dezlega farmece. 1a-l cu dumneata prinţe că poate îţi va fi de folos.

 Ca să ajungi în ţinutul piticilor verzi, apucă pe cărarea aceea care începe de sub stânca dinspre răsărit, la scurt timp vei întâlni o apă caldă. Mergi pe firul apei şi vei ajunge în defileul dragonului. Acolo locuiesc piticii verzi.

Codruţ mulţumi, îşi luă rămas bun de la mocani şi porni mai departe. Ajunse la apa cea caldă şi porni în sus intrând în defileul dragonului. O groază de pitici verzi roiau în jurul lui, ţinându-se însă la distanţă descălecă, priponi calul de un pin scund, se aşeză pe o buturugă pe matul apei şi scoţându-şi câteva merinde din torbă, începu să mănânce privind cu blândeţe la pitici 0bservă că piticii locuiau de o parte şi de alta a râului, în grote săpate în stâncile de calcar ce străjuiau defileul.

 Văzând că au de-a face cu un om paşnic, un pitic bătrân cu barba până în pământ, cu pielea verde, îmbrăcat cu o haină roşie, pe cap având o scufie la el de roşie, se apropie de Codruţ şi grai:

- Ce vânt te aduce pe la noi Voinicule?

- Sunt în căutarea cerbului fermecat răspunse Codruţ.

- Da ce treabă ai cu el? îl întrebă piticul.

Atunci Codruţ povesti piticilor despre fiara ce apăruse la marginea de răsărit a împărăţiei.

-  Da, zise piticul, am aflat despre această nenorocire ce pe noi ne-a ocolit  datorită râului cald şi a defileului adânc. Te vom ajuta să-l găseşti, căci noi ştim unde se află, dar avem şi noi nevoie de ajutorul tău.

Cu mulţi ani în urmă, prin defileu nu curgeau decât apele adunate de ploi. Intrarea dinspre răsărit era păzită de un dragon. A venit însă piaza rea şi dragonul a căzut de pe stânci. În locul în care a murit s-a pornit un izvor de apă caldă care ieşind din adâncuri a format acest râu cald ce străbate azi defileul. Înainte noi puteam să trecem dintr-o parte în alta.  Acum trebuie să ocolim pe sus pe la izvor sau să trecem prin apă, riscând a ne îneca.

Ajută-ne să construim un pod la mijlocul defileului

- Cu dragă inimă spuse Codruţ.

Îl poftiră într-o grotă mai mare şi îl aşezară la masă. Îl ospătară cu fructe de pădure, carne de guguştiuc şi ouă de caţă.

Apoi îi făcură un aşternut de frunze şi lori.

Dimineaţa când se sculă, Codruţ  luă calul de căpăstru şi se duse la marginea defileului, tăie nişte brazi înalţi şi-i trase cu calul la mijlocul defileului

Când socoti că are destul lemn, se făcuse deja amiază. Dădu drumul calului să pască şi el fu din nou ospătat de pitici. Apoi tăie lemnele pe dimensiuni, le sortă şi le făcu rosturi de îmbinare. Când a doua zi răsăriră primele raze are soarelui se apucă să construiască podul îmbinând cu măiestrie lemnele. La ora prânzului mâncă în fugă câteva pulpe de mierlă şi odată cu apusul soarelui podul fu gata.

A treia zi se pregăti de precare.

Piticul cel bătrân îi spuse:

- Dincolo de izvorul cald urci stâncile galbene şi ajungi în Poiana Izvorului Rece, de unde curge spre răsărit, râul repede pe care noi l-am numit Streiul. Mergi pe dreapta Streiului până ajungi la ţinutul broaştelor ţestoase. Trecând dincolo de lacuri vei da de crângul de mesteacăn. Acolo vei găsi cerbul fermecat. Ai însă grijă să te fereşti de vulturul pleşuv ce-şi are cuibul pe stâncile galbene. Are putere de farmece.

Codruţ îşi luă rămas bun şi porni  la drum.

Trecu de izvorul cald,  urcă stâncile galbene şi ajunse fa izvorul rece. Aici, cocoţat pe o stâncă, un vultur pleşuv, care uitându-se la Codruţ zise:

- Aici, în ţinutul stâncilor galbene şi a izvorului rece, eu sunt stăpân. Pentru că ai intrat în împărăţia mea vei rămâne robul meu. Dacă nu te vei supune poruncilor mele, te voi transforma într-un peştişor şi te voi arunca în pârâu.

Du-te şi adu-mi apă într-un căuş de aur.

Codruţ zise liniştit:

- De unde să iau eu căuş se aur, că apă nu mi-e lene să-ţi aduc dacă eşti aşa de însetat de nu vrei să te deplasezi singur?

- Te priveşte zise vulturul. Aştept până ce soarele va fi deasupra capului tău, de nu peştişor vei fi tot restul vieţi.

Codruţ se duse la izvor, scoase fluierul fermecat primit de la mocani şi începu a doini.  Când soarele ajunse deasupra capului, vulturul veni şi de sus de pe stânca la poalele căreia se afla izvorul zise:

- Unde-i căuşul de aur?

- De unde să-l iau, zise Codruţ, care punând fluierul la gură continuă a cânta.

Atunci vulturul zise:

- Fă-te peştişor! Nemernicule!

Văzând vulturul că vraja nu are efect plesni de ciudă şi fulgii i se împrăştiară în jur. De atunci stânca ce străjuieşte izvorul rece se numeşte Stânca Vulturului

Codruţ îşi puse fluierul la brâu, încălecă şi pomi la vale.

Ajungând la lacuri, în ţinutul broaştelor, trecu peste gheţuri şi ajunse la crângul de mesteceni, Legă calul de un pom şi se aşeză pe o buturugă gândind unde poate găsi cerbul.

Stând aşa el, numai ce simţi în spate o răsuflare caldă.

Codruţ se întoarse şi văzu în spatele său, cerbul fermecat care grăi:

- Ştiu că mă cauţi.

- Da, zise Codruţ. Vreau să mă ajuţi să ucid fiara de la marea cea mare.Te voi ajuta, zise cerbul. Am să te duc acolo unde trăieşte fiara şi te voi apăra de suflarea ei rece. Să mergem, că nu trebuie să ne prindă noaptea. Lasă aici calul liber să pască şi urcă pe spinarea mea.

Codruţ făcu cum i se spuse şi cum ai clipi din ochi, cerbul îl purtă prin înaltul cerului până la marea cea mare.

De cum âescălecă cerbului spuse:

- Ai grijă să stai tot timpul cu faţa fa soare. Trebuie să ucizi fiara şi apoi să o faci bucăţi, căci dacă întunericul nopţii o găseşte întreagă ea va învia.

Nu apucă cerbul să-i spună ce avea de spus, că însoţit de un vuiet năpraznic,  din apa mării se ridică un animal cu solzi, având cap şi labe puternice, o coadă lungă şi o coamă spinoasă pe spate.

Fiara trimise suflarea ei rece asupra lui Codruţ, care simţi cum sângele îi îngheaţă în vine de parcă cojocul lui devenise un sloi de gheaţă. Aproape instantaneu din spate simţi o boare caldă care îl readuse la viaţă. Învârti cu putere ghioaga de corn fi păli fiara drept în creştetul capului.

Uluită, fiara rămase o clipă pe loc, cu ochii la Codruţ.

Acesta privi drept în ochii ei bulbucaţi fi fiara rămase împietrită pentru un timp scurt, în care prinţul îi reteză capul cu paloşul.

Când sângele începu a ţâşni,  se simţi ridicat de cerbul fermecat care-i spuse:

- Dacă sângele fiarei te atinge vei muri de îndată.

Fiara căzu la pământ, iar sângele ei negru se scurgea în mare. Curse atât de mult sânge, că apa mării deveni neagră. D)e atunci apa acestei mări este întunecată şi marea se numeşte Marea Neagră.

Când cerbul îl coborî din nou pe pământ şi-l lăsă pe loc uscat, ceva mai departe de leşul fiarei, Codruţ  scoase din buzunarul cojocului pana de la regina păsărilor şi o flutură în vânt.

De îndată se ivi regina păsărilor şi aşezându-se pe umărul prinţului îl întrebă:

- Cu ce te pot ajuta?

- Vreau ca din fiară să nu mai rămână decât oasele până la lăsarea nopţi, spuse Codruţ.

Regina păsărilor bătu din aripi de câteva ori şi un stol  de corbi negri, ulii şi vulturii se repeziră la leşul fiarei şi începură să ciugulească.

Când noaptea începea să se lase încet peste întinsul nesfârşit al apelor mării din fiară nu mai ramaseră decât oasele, cerbul îi aminti prinţului că e timpul să se întoarcă.

Şi Codruţ se trezi din nou în crângul de mesteceni. Cerbul îl duse pe Codruţ la un rug de mure unde era pregătit un pat de frunze, fân şi calul sur al prinţului care îi aştepta.

Odată cu moartea fiarei aerul începuse să se încălzească şi zăpada dispăruse.

- Odihneşete-te acum şi nimeni nu îţi va tulbura odihna, spuse cerbul.

De cum răsări soarele, pământul se încălzi,  crângul şi ramurile copacilor se îmbrăcară cu frunze.

Când cerbul apăru, Codruţ îi spuse:

- Pentru că m-ai ajutat să ucid fiara am să-ţi cânt din fluier un cântec vesel din ţinuturile mere natale.

 Duse fluierul fermecat la gură şi începu să cânte o "sârbă"  învăţată de la ţăranii ce veneau la castelul tatălui său cu diferite treburi.

 Dar nu apucă să scoată câteva sunete că o minune se şi întâmplă. Cerbul fermecat s-a transformat intr-o fată frumoasă, cu părul negru, ochii mari migdalaţi.

- Cântecul tău din fluier cântat cu dor de casă a rupt vraja ce mă cuprindea de atâţia ani. Eu sunt fată de mocan. Am fost furată de iele şi dusă la muma pădurii să-i fiu slugă. Pentru că m-am împotrivit m-a transformat în cerb şi urmărită de lupi, am ajuns în acest crâng unde ei n-au cutezat să treacă lacurile. Broaştele ţestoase şi piticii cei verzi m-au ajutat să ajung acolo

- Eşti aşa de frumoasă încât inima mea s-a aprins de dragoste. Vrei să-mi fi  soţie? Zise Codruţ în culmea fericirii.

- Da! zise fata, cu dragă inimă. Eşti viteaz, ager şi neînfricat.  Pe mine mă chiamă Mioara căci m-am născut în ţinutul mocanilor, într-o strungă de oi. Într-o zi cănd păşteam un cârd de miei la marginea pădurii, am văzut în spre mijlocul acesteia o lmină feerică, un dans al flăcărilor. Curioasă am plecat într-­acolo, Era o vrajă a ielelor care m-au prins.

- E timpul să ne întoarcem acasă, spuse Codruţ.

O ajută pe fată să urce pe calul său sur, se înălţă în şa şi porniră la drum.

Când ajunseră la lacuri,  acestea erau dezgheţate şi pe maluri stăteau la soare o mulţime de broaşte ţestoase.

De cum se apropiară, una veni înaintea lor şi le spuse:

- Îţi mulţumesc voinice că ai ucis fiara.  Aşa căldura a venit din nou şi a înmuiat gheţurile ce ne cuprinseseră sub ele. Pentru asta vă vom ajuta sa treceţi peste lacuri, dar cu un singur cal nu puteţi merge repede.

 Zicând acestea se dădu peste cap şi apăru ca din pământ un cal alb cu şaua de aur şi frâu de mătase.

- E darul nostru pentru tine prinţe şi mireasa ta, spuse ţestoasa.

Codruţ o ajută pe Mioara să încalece calul alb şi după ce încălecă şi el calul său porniră să treacă lacurile pe podul făcut de broaştele ţestoase cu carapacele for.

Ajunseră la pârâul rece, urcară şa izvor şi trecând stâncile galbene, intrară în ţara piticilor verzi.

Aceştia tare se mai bucurară când aflară că vraja cerbului a fost ruptă de cântecul din fluier al lui Codruţ şi aşa Mioara era din nou liberă.

Peste noapte piticii verzi îi găzduiră oferindu-le şi un ospăţ pe cinste din tot ce aveau ei mai bun.

Dimineaţa, când totul era pregătit de precare, piticul cel bătrân îi dădu lui Codruţ un clopoţel de aur şi îi spuse:

- Când faceţi nunta, sună din clopoţel şi vom veni şi noi să vă dăm o mână de ajutor.

Porniră în galop către ţinutul mocanilor. La stâna de sub piatră rămăseseră doar bătrânii care-i primiră cu bucurie.

- Ceilalţi, spuse unul dintre ei au coborât cu oile la vale, odată ce iarba a reînverzit.

Stând ei aşa de vorbă, Mioara, întrebă dacă mai ştiau ceva de părinţii ei.

O bătrână le spuse că ei au părăsit stâna de lângă valea cerbilor şi au plecat în ţinutul pădurenilor de unde nu s-au mai întors. Mulţumiră pentru toate şi se pregătiră din nou de drum.

La precare un bătrân mocan le spuse:

- De mergeţi acolo aveţi grijă să nu nimeriţi din greşeală la Bârlogul Urşilor, să ocoliţi Valea Lupilor şi Poiana Ielelor. Coborâţi pe Valea Cerbilor şi apucaţi poteca din stânga de la bradul singuratic ce se găseşte la capătul văii şi ţineţi mereu către soare apune având soarele în spate.

Porniră în trap mărunt, coborâră în Valea Cerbilor şi apucară pe poteca de care le spusese bătrânul mocan. Ea îi purtă într-o pădure de fag apoi pe sub poala unei păduri de stejar şi îi scoase către seară la poiana mare, unde la marginea pădurii se află coliba bătrânei pe care Codruţ o ajutase.

De cum sosiră, bătrâna se ivi în prag şi cum a dădu cu ochii de fată se aruncă la gâtul ei şi începu să plângă.

- N-am crezut că am să te mai văd vreodată, Mioriţa mea, spuse printre lacrimi bătrâna.

- Mamă, mamă scumpa mea mamă,  zise la rândul ei Mioara, unde-i tătuca?

- Atunci bătrâna le povesti cum după ce a dispărut Mioara, auzind de la bătrâni că probabil a fost furată de ielele pădurii nădăjduind că într-o zi o minune le va da fiica înapoi.

- Tatăl tău, zise ea Mioarei nu a mai putut rezista. L-a mistuit dorul şi s-a prăpădit odată cu frigul ce s-a abătut asupra împărăţiei. L-am îngropat pe dâmbul acela de la poalele pădurii.

- Apoi Mioara povesti mamei sale cum a fost furată de iele, adusă la muma pădurii şi cum aceasta a transformat-o în cerbul fermecat. Farmecele mumei pădurii i-au schimbat înfăţişarea dar nu şi căldura sufletului ei cu a cărei răsuflare l-a apărat pe Codruţ de suflarea rece a fiarei.

- Codruţ luându-i mâinile şi sărutându-i dreapta spuse:

- Dă-mi, voie să cer mâna fiicei tale şi să-ţi spun şi eu mamă.

- Cu dragă inimă, căci tu ai salvat-o şi ai desfăcut vraja.

Se adăpostiră peste noapte în coliba de sub poala pădurii şi a doua zi Mioara şi Codruţ spuseră bătrânei:

- Mamă, aici nu mai are rost să stai, te luăm cu noi la palat.

 Şi astfel pornită toţi trei la drum. După ce ieşiră din ţinutul pădurenilor, întâlniră plugarii pe câmp, care îi salutară cu bucurie. Sosind la palat după o entuziastă primire au şi hotărât data nunţii.

 Împăratul Barbă Albastră şi împărăteasa Măr Copt au trimis olăcari în ţinutul plugarilor, al pădurenilor şi al mocanilor invitându-i la nuntă.

 Şi s-a pornit nuntă mare, Codruţ sună din clopoţelul de aur şi piticii verzi se şi înfiinţară alergători la mesele întinse şi pline de bucate.

Plugarii au adus pâine, zarzavaturi şi carne de viţel, pădurenii carne de urs, căprioară, fazan şi porc mistreţ, mocanii brânză, urdă, caş, unt, purcei de lapte. cârnaţi de capră şi carne de oaie. Piticii verzi aduseră vinul vechi şi bun, pe care acum îl serveau fa mese.

 Codruţ fluturând pana, invită să le cânte la nuntă păsările pădurii

 S-a încins o nuntă mare ca-n poveşti, ce a durat o săptămână.

 Împăratul Barbă Albastră le dădu ca dar de nuntă ţinuturile pădurenilor, al mocanilor şi piticilor verzi.

Pădurenii le făcură în dar o casă trainică şi călduroasă din lemn de stejar meşterită de ei, cu camere spaţioase şi cerdac.

Probabil şi acuma trăiesc acolo în ţinutul pădurenilor.

Doi prieteni

 Într-o zi călduroasă de vară, în cuibarul cu fân din coteţul găinilor de lângă casa bunicului meu, ieşi din găoacea unui ou, un puişor de găină galben ca un bulgăre de aur.

Se rostogoli afară din cuibar şi anunţându-şi prezenţa printr-un piuit anemic, se ridică pe picioarele încă nesigure şi păşi afară în ogradă să primească botezul soarelui.

Aici se alătură celorlalţi puişori în jurul cloştii să facă cunoştinţă cu frăţiorii lui de lângă blidul prispei casei. Se trezi împreună cu ceilalţi puişori într-un ţarc de nuiele  unde avea să stea până ce crescură destul de mărişori pentru a umbla liberi prin ogradă însoţiţi de mama doică şi ocrotiţi de cocoşul ce-i privea cu duioşie din vârful unei grămezi de lemne.

Puişorul ce venise ultimul pe lume era tare curios şi într-o zi plecă de lângă mama lui hai hui prin ogradă.

Nu merse mult şi înaintea lui văzu o namilă ce sta lungită pe cele patru labe, ca urechile pleoştite şi nasul cârn.

Acesta, de cum îl mirosi, se ridică pe cele patru labe ale sale şi-i zise puiului de găină:

- Unde ai plecat prichindelule aşa hai hui, singur prin ograda mare?

- Am plecat să cunosc lumea şi să-mi găsesc un prieten, dar matale cine eşti de mă întrebi? 

- Eu sunt Codiţă câinele de pază şi am grijă de casă, de ogradă, de tot ce este în ea. dar dacă tot îţi cauţi un prieten, hai să fim prieteni. Să mergem să vezi ograda căci te miros că eşti foarte curios.

Iată acolo, în balta aceia de noroi se bălăcesc purceii. Să nu te apropii de ei că sunt în stare să te mănânce cu puf cu tot.

de mine le este frică. Eu îi iau de urechi când nu sunt cuminţi.

Codiţă îi arătă noului şi micuţului său prieten raţele, gâştele, curcile şi îi făcu cunoştinţă cu puii acestora.

dădu ocol ogrăzii şi îi arătă proaspătului puişor, unde stau oile şi calul cel roib, spunând-ui că nu e bine să intre în grajdurile lor.

Reîntorşi lângă prispa casei, Codiţă îi spuse prietenului său:

- Să nu ieşi din ogradă nici pe uliţă şi nici spre poiana din spatele casei, căci te pândesc multe pericole. Să asculţi de mama ta şi fereşte-te de uliu.

- Cine este acesta ? întrebă mirat puiul de găină.

- Este o pasăre de pradă, care vine de sus din cer, înhaţă puii şi-i duce în cuibul său din pădure, unde îi mănâncă.

Când auzi găinile cotcodăcind sau curcile agitându-se să şti că uliul dă târcoale şi trebuie să te ascunzi sub coteţ. Sub căruţă sau sub şopron.

de asemeni dacă auzi că eu latru să nu ieşi din coteţ, căci dihorul sau vulpea sunt pe aproape, dar să şti că eu le vin de hac dacă îi prind în ogradă.

Trecu vara, trecu iarna şi primăvara şi puiul de găină era de acum un cocoşel puternic şi gândi că nu mai are nevoie de poveţele prietenului său Codiţă.

Ieşind printr-o gaură din gard, păşi ţanţoş prin poiana din spatele casei spre pârâul ce curgea lin în apropiere. Se învăţase să scormonească pământul ca să caute râmeşi alte gângănii bune de ospătat.

Preocupat de căutarea de râme şi gândaci, nu băgă de seamă că spre el se strecura târându-se prin iarbă, un dihor flămând.

Tocmai se pregătea să sară asupra cocoşelului neascultător, când dihorul se trezi apucat de gât, sugrumat şi trântit de pământ. Speriat, cocoşelul cel neastâmpărat se întoarse să vadă ce se întâmplă şi văzu pe prietenul său Codiţă, care ajunsese în fugă la timp pentru al salva.

- Cum ai venit aşa repede ? Îţi mulţumesc că m-ai scăpat de la o moarte sigură !

- Un prieten bun la nevoie se cunoaşte, zise Codiţă.

- Întorcându-se în ograda casei, Codiţă îi spuse că un uliu se roteşte deasupra satului şi deci să nu mai plece singur.

Nu trecu mult şi veni vara.

Văzând într-o zi poarta deschisă, cocoşelul cel curios păşi spre şoseaua ce trecea prin faşa casei, dar nici nu apucă să se depărteze pe asfaltul lucios, că o arătare cu patru roţi terecu ca vijelia şi bietul de el fugi repede în ogradă, unde dădu nas în nas cu Codiţă.

- Ţi-am spus să nu ieşi pe uliţa mare pe unde trec maşinile şi te pot face terci sub roţile lor. dacă vrei totuşi să treci peste stradă, te uiţi mai întâi în stânga, apoi în dreapta şi după ce te-ai asigurat că nu vine nimic, din nici o parte, traversezi drept şi în pas vioi, dar nu alergând, aşa cum învaţă orice copil la şcoală. Strada pe unde circulă maşinile sau căruţele nu este nici loc de plimbare, nici de joacă.

Mai trecu ce mai trecu o vreme şi cocoşelul prinse glas şi învăţă să cânte: „cucurigu, cucurigu”, odată cu ceilalţi cocoşi mai mari sau mai mici din sat.

Ca să arate cât de ţanţoş este, într-o dimineaţă, când ziua lua locul nopţii, sau cum spun gospodarii, se crapă de ziuă, se urcă pe pervazul ferestrei şi începu să strige cât îl ţinea gura:

- Cucurigu, cucurigu, nu mai zăboviţi în pat !

Dar nu apucă să strige de două ori, că se trezi tras de eripi jos de prietenul său Codiţă.

- Nu fi ne civilizat. Poţi cânta şi în coteţ sau pe grămada cu lemne, dar nu sub fereastra gospodarului ! Orice bun şi harnic gospodar te aude şi de acolo căci pentru el ziua de muncă ţine de la cântatul cocoşilor până la culcatul găinilor.

Aşa se şi spune în popor: omul harnic se culcă odată cu găinile dar se scoală la cântatul cocoşilor. Numai la oraş unii pierd nopţile şi mai dorm taică până soarele le bate în geam, căci copii trebuie să se ducă la şcoală. Numai cei mici dorm mai mult ca să crească mari şi voinici.

- Eşti un prieten adevărat, zise cocoşelul, de la tine am învăţat multe lucruri bune.

- Da – zise Codiţă – de acum eşti un cocoş în toată firea, ai gheare, ai cioc puternic, ai grijă de cei micişi apără-i la primejdie. Pândeşte mereu cerul când este senin, co poate veni uliul şi să ciuleşti urechile la zgomotele nopţii căci poate veni hoţul, dihorul sau vulpea. Tu trebuie să dai alarma. Oricum eu o să-ţi sar în ajutor.

Într-o zi de vară, la fel de caldă ca cea în care el cobora pentru prima oară din cuibar, în timp ce călca ţanţoş prin curte, observă o umbră şi văzu pe cer un uliu ce dădea târcoale. dădu alarma şi şi urmări ca puii să se ascundă care pe unde apucă. Un pui de raţă fugind, călcă strâmb şi căzu. Uliul se repezi să-l înhaţe, dar cocoşul nostru atent, îi sări ăn spate şi-l prinse în gheare,  lovindu-l puternic cu ciocul în cap.

La rândul său Codiţă veni în fugă şi apucându-l de gât dădu cu el de pământ  până-i săriră penele şi rămase lat. Îl luă în gură şi se retrase la umbra unei clăi de fân ospătându-se în lege. Apoi, ca orice câine civilizat, spuse prietenului său:

- Mulţumesc pentru masă , eşti un cocoş adevărat.

- Şi azi, cocoşul cel pintenat şi câinele Codiţă sunt buni prieteni.